Art Critic Link / Petru Bejan - Arca lui Podoleanu

Pînă la 1 septembrie 2011, Muzeul Unirii din Iași surprinde plăcut cu o retrospectivă Adrian Podoleanu. Între lucrările artistului ieșean, Brigada ocupă, fără îndoială, o poziţie centrală. Mulţi au văzut în tabloul din 1976 o bună ilustrare a solidarităţii de breaslă şi a omogenităţii Şcolii plastice ieşene. Ce se vede la suprafaţă? Un grup uman relativ compact, plasat în dezordine studiată, la marginea unei suprafeţe lacustre. Pare a fi un colţ al Deltei sau un chei ai acesteia. E seară, se întrezăreşte pătrarul de lună; berze, pescăruşi, nuferi, broaşte, întregesc fundalul. Tonalitatea cromatică este pronunţat negativă; predomină nuanţele de bej, gri şi maro. Grupul este divizat; o parte - pe mal, frontal, ca într-un cor dispus aleatoriu, în pîlcuri mici şi locuri diferite. În planul apropiat, două din personaje împart aceeaşi barcă.

Există multă subtilitate şi ironie în compoziţia lui Podoleanu. Pare evident că autorul răspunde unei comenzi ideologice. I s-a cerut, pesemne, să redea specificul „muncii artistice” şi entuziasmul confraţilor care o săvîrşesc.  Obiectul „efortului” specific este... pescuitul. Chiar şi aşa, „brigada” pare surprinsă într-un moment de relaxare. Unii din membrii ei se odihnesc în picioare, alţii stau aşezaţi în diverse postúri. Chipurile celor prezenţi sînt redate cu acurateţe. Cîţiva se răsfaţă fumînd (Dan Hatmanu, Constantin Radinschi, Dimitrie Gavrilean), alţii sorb pe furiş din licori camuflate (Dimitrie Căileanu), toţi însă „fac” ceva sau mimează în felul lor activitatea. Privirile par reci, indiferente, ca şi cum grupul ar fi dezbinat sau alcătuit fără criteriu.
Nici un gest nu trădează simpatie reciprocă ori complicitate vizuală. Ai spune, dimpotrivă,  că „brigadierii” artişti se nesocotesc reciproc. Folosind perspectiva inversă, autorul evită discriminări de planuri. Poate şi motive de nemulţumire. Toţi sînt la fel de vizibili şi de preocupaţi. Privesc „departe” sau în gol.  În mijlocul echipei, la înălţime, într-o poziţie studiat-histrionică, Dan Hatmanu îşi contemplă admirativ pipa. Este cel care, fără a investi efort, pare să culeagă și roadele, și laudele. Criticul şi profesorul Radu Negru este înconjurat de cărţi, semn al muncii intelectuale pe care o presta onorabil. Prim-planul Brigăzii este confiscat de o barcă ancorată la mal. La un capăt îl găsim pe însuşi autorul, cu mistria în mînă, amestecînd îngîndurat grămada de peşte care-i ajunge pînă la înălţimea genunchilor. Entuziasmul pare să-l ocolească. O ulcică de lut (apă? vin?) odihneşte într-un colţ al bărcii. La celălalt capăt, răsucit cu faţa spre grupul răsfirat pe mal, sculptorul Iftimie Bârleanu (președintele de atunci al filialei UAP) pare pe picior de plecare.
Morala de primă instanţă? Artiştii sînt solidari cu efortul de zidire a lumii noi la care sînt mobilizaţi. Ca şi ceilalţi truditori ai patriei, muncesc disciplinat, exemplar, în echipă. Mesajul disimulat? Dincolo de constrîngerile colectiviste şi atelările ideologice, artistul este solitar. Singura solidaritate asumată este cea de breaslă, incompatibilă cu orice proiect de omogenizare impusă. Înregimentarea este una aparentă. Fiecare lucrează pentru sine, nu în vederea unui scop utopic, „mai înalt”. De aceea, „brigada” este, în esenţă, suma individualităţilor distincte, inadezive la asocieri de faţadă.

Ca şi Arca lui Noe, barca lui Podoleanu pare a fi soluţia salvatoare; vehicul plutitor dar şi refugiu. De ce barca? Poate pentru că este un simbol al trecerii şi supravieţuirii. Slobozită din ancoră, dă iluzia libertăţii; cu ea străbaţi ape tulburi, te strecori, te sustragi ordinii impuse şi cauţi o alta, personală, eliberată de constrîngeri şi frustrări. Un prieten, hobby-ul favorit, meseria bine făcută... rămîn bucuriile simple, dar de preţ.
A „citi” Brigada doar ca ilustrare ironică a unei presupuse solidarităţi de grup, mi se pare facil şi neplauzibil. În ce mă priveşte, aş prefera să văd în tablou un mesaj parodic, voit ambiguizat, menit în aparenţă să confirme expectanţele ideologice, dar în fapt să ridiculizeze dogmatismul acesteia. În vremuri potrivnice, artistul refuză alinierea; stă în... arca lui, caută refugiul potrivit, dar şi direcţia cea bună, salvatoare. Le-o fi găsit Adrian Podoleanu în lumea noastră?
Petru Bejan