Uniunea Artistilor Plastici din Romania anunta vernisajul expozitiei de grup ”10+1” la Galeria Simeza din bulevardul Magheru nr. 20 din Bucuresti. Evenimentul are loc miercuri, 25 ianuarie, la ora 17:00. Curatorul expozitiei este domnul Liviu Nedelcu. La vernisaj vor prezenta criticii de arta Alexandra Titu si Constantin Prut.
La distanţă de aproape cinci ani, după participarea la o serie de expoziţii de concept dedicate unora dintre problematicile persistente ale artei contemporane româneşti, ca noile avataruri ale abstracţionismului, şi tendinţele revenirii la figurativitate ca preocupări predominant dedicate limbajului, sistemului de formalizare, şi pe de altă parte a deschiderii spre conţinuturi presante, de actualitate acută, politice şi sociale, sau profunde, persistente în cultura autohtonă, ca experienţa sacrului şi ipostazele sale religioase, unsprezece dintre artiştii cei mai implicaţi în programul dezvoltat de directorul de proiect Liviu Nedelcu prin Galeria de Artă din Focşani s-au reîntâlnit în tabăra de creaţie de la Lepşa.
Fără a-şi propune o temă de prospectare, sau un concept de transpus prin mijloacele imaginii, artiştii invitaţi, pictori în această selecţie ce inaugurează o serie de tabere de creaţie integrate proiectului mai larg, axat pe prezentarea artei româneşti contemporane, au pus în evidenţă dincolo de diferenţele inevitabile, o convergenţă a explorărilor de atelier sub autoritatea esteticului, ca domeniu de legitimare a creaţiei. Căutările lor sunt legate de ofertele suprafeţei, fie preocupându-se de tentativele de a instaura un spaţiu care să contextualizeze obiectul, figura, semnul, ca în cazul Absidei reduse spre semn de Marin Gherasim, dar păstrându-şi totuşi identitatea de element de arhitectură sau al Ferestrei care centrează suprafaţa lipsită de accidente de pensulaţie a lucrării lui Florin Ciubotaru, la rândul său, detaliu arhitectonic şi care creează o deschidere spre un alt plan populat de evenimente plastice, sau al texturii de elemente vegetale descrise mimetic organizate într-o reţea decorativă din lucrarea lui Ştefan Pelmuş, fie, pe de altă parte, permiţând maselor şi traseelor picturale să instaureze o suprafaţă materializată, în a cărei densitate supravieţuiesc şi transpar, eventual, fragmente mai autoritare sau mai aluzive de figură, ca în „Autoportretul” lui Liviu Nedelcu, persistând parţial unei invazive mase cromatice dinamice, sau în palimpsestele unor istorii (fără identitate actuale) din pictura lui Petru Lucaci, unde tuşe şi stropi de umbră indică noi suprafeţe ce se oferă inscripţionării şi lecturii.
Rafinarea mijloacelor de seducţie ale picturalităţii, indiferent dacă gestul, pata, linia intră în (mai mult decât sub) incidenţa formei, a figurii, instaurate/insinuate în discursul vizual, devine motivaţia reală a acestor demersuri, care mediază între persistenţa narativităţii consistent figurative, fabulatoriu simbolice, aşa cum o cultivă Ilie Boca, grupând mici compoziţii independente într-o discursivitate de planuri fixe, de compoziţii statice, şi o narativitate pură, în care fabula s-a estompat demult, lăsând să se configureze doar curgerea temporală, acţionând asupra unei materii mai mult cromatice decât substanţiale, ca în pictura lui Corneliu Vasilescu. Acelaşi joc cu nivelele condensării naraţiei îl regăsim în suprarealismul ironic al lui Liviu Suhar, ale cărui imagini mizează pe funcţia sinecdotică a fragmentului şi pe contrastul dintre o picturalitate de fond, contrazisă de rigiditatea reprezentării obiectului paradoxal, sau, condensată cu toată amploarea meditaţiei/persiflării politice, în exerciţiul ludic pur formal, în schiţa de dezvoltare fractalică cu stelele steagului UE care schimbă gradul de complexitate matematică al cercetărilor abstracte ale lui Liviu Stoicoviciu.
Domină în creaţia rezultată din această tabără nu tropismul spre mimetismul reactualizat de contactul nemijlocit cu natura, de acel plain-air-ism care ar suspenda temporar proiectul de atelier, ci un senzualism ce impune şi armoniile cromatice şi manevrarea materiei picturale. Chiar şi în cele mai severe definiri formale, ca în cazurile deja amintite - Marin Gherasim, Florin Ciubotaru sau Liviu Suhar –, culoarea are acea expresivitate materială, acea condensare de lumină sau acea densitate sensibil nuanţată care indică o condiţie materială ce subzistă prin claritatea conceptului şi formei, şi le susţine.
În compunerea geometrică de forme qvadrilatere pure, şi intersecţie cruciformă construită de Dorel Găină, conţinutul dinamic al acestui „ambalaj” de rigoare este discursul pictural fără alt subiect decât propria dinamică cromatică. Părând a fi solidari în manevrarea liberă a unor mase sau trasee cromatice într-o compoziţie liberă, aparent fără constrângeri ale unei geometrii subtexte, Corneliu Vasilescu şi Adrian Chira sunt, în fapt, profund diferiţi, de la mobilul manevrării suprafeţelor colorate la tectonica spaţială şi la dinamica gestului. În cazul lui Adrian Chira masele cromatice sunt grele, gestionate de forţele descendenţei gravitaţionale, în timp ce, după o lungă experienţă a renunţării la seducţiile figurii, manevrate cu autoritate, Corneliu Vasilescu orchestrează pete şi gesturi cu voluptate libere, punând în mişcare prin gesturi controlat impulsive o materie picturală când de o transparenţă, rarefiere şi fulguranţă orientală, când, ca în acest caz, dense, aşezate pe un suport compoziţional ferm, chiar dacă sesizabil doar prin armonia ansamblului dinamic.
Explorarea suprafeţei şi a resurselor sale de a dialoga cu spaţiul fără a-şi trăda identitatea, a dialogului dintre figurativul metaforic, sau discursiv, ambiguu sau conceptual, şi nuanţatele moduri de a valoriza resursele materiei cromatice în colaborare cu modurile temporale, între fixitatea statică a nontemporalităţii la dinamismul fluxurilor cromatice sau articulările narative, conferă lucrărilor de pictură realizate în această primă tabără de la Lepşa, calitatea de demonstraţie asupra unui important segment din arta contemporană românească, acel segment care se concentrează asupra mijloacelor de expresie, a limbajului specific, dar lasă o deschidere pentru semantici a căror anvergură sau doar urgenţă reconferă limbajullui însuşi calitatea de instrument.
Alexandra Titu