Art Critic Link / Petru Bejan- Manuel Mănăstireanu și tentația ascunderii

 Manuel Mănăstireanu, fară titlu

   Manuel Mănăstireanu face parte din categoria artiștilor ieșeni răsfățați cu atuul de necontestat al talentului. Lumina tăcerii a dat titlul ultimei sale expoziții de la Galeria ieșeană „Dana”. Excelent portretist, artistul surprinde în tablourile sale fizionomii convulsive, tensionate, psihologii complexe, măști carnale disimulînd parcă furtuni nevrotice aflate la apogeu. Pictează uneori în registrul expresionist, inspirat îndeosebi de Francis Bacon, dar și în cel suprarealist, unde se pot recunoaște tușele unor Giorgio de Chirico și René Magritte. Reduse la o gestualitate expresivă netrucată, chipurile personajelor sale își iau ca fundal propriul halou de întuneric, sugerînd un joc ambiguu al prezențelor și ascunderilor succesive.

 
Lucrarea intitulată Fără titlu este, cu siguranță, o nadă inteligentă întinsă privitorului. Dacă în alte tablouri ochiul pare a fi leit-motivul pictural, cel despre care vorbim surprinde tocmai prin ascunderea organului care face posibilă vederea. Manuel Mănăstireanu parodiază intenționat autoportretul de zugrav al lui Ștefan Luchian. În lucrarea Magistrului, pictorul privește melancolic spre exteriorul cadrului, fixîndu-și privitorul; în cel al discipolului tîrziu, chipul este integral acoperit. Ce ni se expune la primă vedere? Un pictor rănit, suferind, complet bandajat, ținîndu-și penelul în mînă. Neîndoielnic, artistul își expune precaritatea, se lasă privit, fără ca el însuși să-și privească privitorul. Gura, la rîndu-i, este obturată, astfel încît absența privirii este dublată de blocada vorbirii. Orb și mut, se închide în sine pentru a contempla lumina tăcerii, refuzînd, totodată, „întunericul” vorbirii, al cuvîntului care nu comunică. Pentru a vedea „în afară”, artistul trebuie să se închidă în sine; introspecția îl trimite la Dumnezeu, accesibil prin „nevedere și nerostire”, adică dincolo de posibilitățile senzoriale obișnuite. 

Manuel Mănăstireanu, Lumina vazuta

Manuel Mănăstireanu, expresie

   O întreagă tradiție mistico-filosofică i-ar putea legitima această opțiune. Ce sens dăm lucrării? De bună seamă, există un ”grad zero” al privirii (cea naturală), dar și intensități nebănuite, aporetice, ale acesteia. În registrul său pictural, artistul descrie fie priviri „maladive” (desfigurate de uzura suferinței, tristeții, disperării, angoasei, nebuniei, geloziei, urii), fie acele forme sublimate, transfigurate, care îl apropie de divinitate. Creștinismul rezervă această funcțiune heruvimilor, îngerilor cu mulți ochi, care stau aproape de Dumnezeu, îi captează lumina și înțelepciunea desăvîrșite, pentru a le împărtăși celorlați. Aidoma lor, Manuel Mănăstireanu privește discret din propria ascundere, vorbindu-ne „tăcut”, în limbajul - misterios dar seducător - al imaginilor sale.

prof. univ. dr Petru Bejan