Art Critic Link / Petru Bejan - Cărțile lui Tajó


Cărțile lui Tajó

Ștefan Iosif Tasi (Tajó) este unul din numele importante ale artiștilor autohtoni din generația de mijloc. Musikarte – denumirea expoziției de la „Dana” ieșeană - aduce în atenție cîteva din piesele realizate în ultimii ani. Titlul sugerează posibilitatea unui altoi simbolic între carte și muzică, între clasicul vehicul semiotic și armoniile sonore camuflate între copertele sale.  Ce anume legitimează o atare asociere? În cîte feluri poate fi privită o carte? Cui îi este destinată predilect? Văzului sau auzului?
Gîndită de regulă în termeni obiectuali, cartea primește conotații multiple; ea este și cumul de semne grafice, și sumă a „urmelor” vizibile prin care limba își negociază și cimentează semnificațiile, destinîndu-le uzului colectiv. Într-un sens cultural, ea devine arhivă a înțelepciunii și memoriei comunitare, căpătînd alură emblematică, reprezentativă.
 A cunoaște rostul scrisului, a „avea carte” erau odinioară indiciile ascendenței educative și onorabilității publice. Trei din marile religii (creștinismul, iudaismul și islamismul) asumă cartea ca simbol identitar. Pentru creștini, de pildă, Biblia este depozitara mesajului divin, revelat, solicitînd antrenarea unor abilități speciale de lectură și interpretare. „Cartea Vieții” este cea deschisă de Creator încă la Facerea lumii. În lectura Sfinților Părinți, lumea însăși se deșiră ca un sul de carte, urmînd a se închide în ziua Judecății de Apoi, cînd vom parcurge ultima pagină, ultimele rînduri, ultimul cuvînt, ultima literă, pregătind tăcerea definitivă din final.  Istoria însăși este lectură, timp măsurat, păstrînd cadența semnelor și a evenimentelor successive. Într-o metaforă cu iz semiotic,  natura însăși este văzută ca o carte, vorbind indirect despre creatorul ei. Fiecare semn trimite, astfel,  la instanța superioară care l-a făcut posibil… 
Pentru Tajó, cartea este și obiect lecturabil, dar și imagine expusă delectărilor privirii. Văzută din exterior, ea pare statică și silențioasă. În realitate, cartea „vorbește” prin tăceri elocvente, răsfățîndu-și cititorul cu eufonia cuvintelor pe care le parcurge solitar. Cartea „instrument” are forma unei armonice pe care o deschizi și închizi după voie, loc al vibrațiilor care măgulesc simțurile și entuziasmează mintea. Întîlnim în expoziție cărți de toate formele și culorile, cu destinații imprevizibile: cărți ale arhitectului, poștașului, fierarului, cărți de muzică, cărți închise și deschise. Discuri muzicale, un gramofon, instalații - portativ transpun  cartea în registrul auditiv, făcînd-o  oarecum să „în-cînte”, deopotrivă, ochiul și urechea.
Sugerînd suprapunerea foilor de hîrtie, una din cărți se ridică semeț, aidoma piramidelor egiptene. Piatra, în acest caz, este substituită de un material perisabil.  Obiectul în cauză trebuie „judecat” însă  nu în baza consistenței suportului, ci din aceea a importanței și „greutății” mesajului. Scripta manent - ceea ce este scris durează mai mult. Lucrările de tip Copertă au verticalitatea unor ziduri fortificate, precum cel „al plîngerii” de la Ierusalim, în crăpăturile căruia se depun mesaje către un destinatar îndepărtat. Textul este țesătură, întrețesere de semne și semnificații. Covoarele lui Tojó (ungurești, germane) sînt colaje, calcuri lingvistice cu rol decorativ. Larg deschise privitorilor ori stivuite și presate pe rafturile bibliotecilor, cărțile fac obiectul unei admirații auctoriale nedisimulate.
 De ce însă cartea?  Poate pentru că ascunde între copertele sale sensuri încă nebănuite. Literele sînt puține și numărabile, în timp ce permutările lor – infinite. În ritmul lecturii, cititorul experimentează deopotrivă plăcerile privirii, cît și pe cele auditive. Cuvintele scrise sînt destinate nu ochiului, cît urechii, ca și cum ar fi auzite.  Expoziția  de la „Dana” ni s-a aratat ea însăși în felul unei cărți deschise, în așteptarea „cititorilor”  dornici să-i descifreze semnele și să-i asculte muzica…