Art Critic Link / Încercuirile și absențele lui Maxim Dumitraș

   
   Este  absolvent al Universității de Artă și Design din Cluj-Napoca.
Conduce de ani buni (peste douăzeci) singurul Muzeu de Artă Comparată din România, la Sângeorz-Băi.
Organizează periodic tabere de creație, simpozioane, participă la evenimentele importante ale breslei.
Ultimul dintre acestea,  vernisajul unei expoziții personale, s-a consumat zilele trecute, la Iași, pe simezele Galeriei Dana.

Dintr-o lume obsedată de prezență și zgomot, Maxim Dumitraș decupează…„absențe”, le „încercuiește” artistic, expunându-le apoi în forma unor lucrări de sculptură și desen. Mai puțin familiară, tema ca atare solicită, de bună seamă, unele clarificări. Ce înțeles atribuim  „absenței”? Are cumva consistență și realitate? Poate fi aceasta „încercuită” și reprezentată? Cum reprezentăm non-reprezentabilul? Nu cumva sunt sfidate înseși limitele expresivității?

   Înțelegem oarecum „absența” prin recurs la termenul opus. Prezența este vizibilă și manifestată,  absența nu. Putem identifica mai multe „regimuri” ale absenței. În lumea omului, o percepem ca lipsă ori ca pierdere. Ceva sau cineva (ne) lipsește, fapt ce creează disconfort. Limbajul obișnuit este compus din cuvinte, dar și din pauze sau tăceri care fragmentează discursul, însă îl fac inteligibil. Universul este „plin” de goluri; pe lângă mulțimea corpurilor solide, vidul, găurile - albe și negre - intră fără dubiu în compoziția spațiului infinit.  Absentează și zeii … Unele mituri descriu retragerea lor temporară. Rămasă fără cârmă, lumea rătăcește „de capul ei”, adâncindu-se în rău. Filosofia și teologia gândesc absența ca neant, ca Nimic. În creștinism, nimicul întemeiază (Dumnezeu, se știe, a creat lumea „din nimic”). Ființa (ceea ce este) și Neantul (ceea ce nu este) sunt de secole pretext pentru cele mai serioase acrobații speculative. Absența ca etalare a nimicului este „vizibilă” și în artă - dovadă expozițiile de vid, tablourile monocrome și lucrările „fără sens”.

   Ce expune Maxim Dumitraș? Structuri circulare suspendate la înălțime, „absențe” încercuite, „goluri” circumscrise prin contur desenat. Intenția artistului este aceea de a  capta spațiul  în orizontul sculpturii: „Sculptura aduce cerul în faţa ochilor, ca să poată fi privit. Are loc o schimbare totală de perspectivă, unde nu mai interesează în primul rând materia sculpturii, ci spaţiul care o înconjoară,  însă nu spaţiul apropiat, ci acela cosmic, Cerul. Sculptura devine un limbaj al spaţiului nemărginit, un discurs despre el… Prin sculptură, spaţiul îşi dezvăluie cea de-a patra sa dimensiune – timpul.”

    Evacuând materia, spiritualizând-o prin abstractizare și vidarea conținutului, Maxim Dumitraș face loc lui Dumnezeu – Celui care nu poate fi reprezentat. Sculptura sa aduce în atenție „prezența nevăzută” sau absența aparentă a divinității. Cercul (Alfa și Omega, începutul și sfârșitul, simbolul totalității, perfecțiunii, eternității)  este perceput ca „aură” a semnificantului ultim, devenind „cadrul” favorit al lucrărilor.
Ca și Brâncuși altădată, Maxim Dumitraș optează pentru dematerializare și decorporalizare, epurând formele de orice artificiu decorativ. „Minimalismul” sau laconismul său nu suprimă sensul, ci îl căută instinctiv în fiecare detaliu: în pliurile formelor sculptate, în neobișnuitul materialelor (paie, nuiele, lemn, piatră, carne), în spațiul nealterat al naturii. Sursele de inspirație sunt nu neapărat livrești. Explorează trecutul îndepărtat, lumea arhetipurilor, când diferențele dintre culturi se dizolvă într-o matrice comună. Este tradiționalist în alegerea motivelor, dar modern și postmodern în limbajul utilizat. „Priza” tematică evită atât naționalismul facil, cât și provincialismul păgubos.
Proiectul lui Maxim Dumitraș tatonează cu succes  granițele expresivității. Îl putem lectura și ca retragere deliberată în zona estetismului rafinat, a reflecției cu accente grave, metafizice, de unde se profilează multe și nebănuite posibilități.

Petru Bejan