Mihai Taraşi este, fără
dubiu, unul din cei mai respectabili membri ai comunităţii artiştilor vizuali autohtoni.
Important în artă - crede profesorul ieşean - este să concepi forme sau „organizări
formale” care să determine în dispozitivul de receptare „tensiuni vizuale” dintre
cele mai atractive. Multiplicarea aceleiaşi forme, recurența elementelor
cromatice pot fi soluţii pentru crearea unor astfel de structuri „captivante” pentru
privire. Imaginea este aidoma unei „construcţii lingvistice”, a cărei sintaxă se
deschide infinitelor operaţii de interpretare şi descifrare.
În lucrarea Tristan Tzara. Portret dadaist con-textualizat; colaj din
textele unor autori ai vremii: Karl Marx, Vladimir Ilici Lenin, Mihail Bakunin,
pictorul surprinde frontal un Tzara din tinereţe, în poză studiată, de intelectual
cuminte şi conformist. Portretul lui Tzara este un impresionant
colaj din hîrtie, alb-negru, în stil dadaist - puzzle uriaş alcătuit prin alăturarea şi alipirea a mii de fragmente
textuale. Tabloul se poate „citi” de aproape, dar şi „vedea” de la
distanţă. Personajul principal este deci şi
text, şi imagine. Decupajele nu sînt alese la întîmplare.
Marx, Lenin, Bakunin - corifeii ideologici ai revoluţiei bolşevice - sînt
prezenţi acolo, cu secvenţe din articole ce inflamau presa elveţiană din
preajma şi din timpul Primului Război Mondial. Care este mesajul autorului?
Marile inovaţii sau schimbările de perspectivă din cultură au rădăcini şi motivaţii
politice, iar pionierii acestora sînt adesea ispitiţi de cîntecul sirenelor
ideologice. Într-un mediu anarhic și decadent, arta își pierde ușor inocența.
O altă lucrare, de curînd expusă la Erotica,
se intitulează Povestea lu’Danae în 15 panouri. Artistul propune o lectură
postmodernă a mitului antic - sursă de
inspiație pentru atîtea generații de artiști. Temîndu-se de împlinirea unui
oracol care-i prezisese că va muri de mîna propriului nepot, regele Acrisius îşi
închide fiica într-un turn inaccesibil muritorilor. Zeus o vede și se
îndrăgosește de ea. Transformat în ploaie de aur, el reuşeşte să se „strecoare”
până în iatacul fetei...
Aflate la intersecția dintre pictură și benzile desenate, cele cinci
tripticuri ale lui Mihai Tarași devoalează povestea unei inocente inițieri
erotice. Personajele principale sînt femeia
(așezată pe scaun, îmbrăcată decent), privitorul
(nevăzut, spectator îndepărtat), ochiul
(mijlocitor între cei doi). Acesta din urmă este și leit-motivul grafic al „decorurilor”
(imprimeul rochiei, stropii de ploaie aurită). Femeia este surprinsă de autor
în mai multe ipostaze, aparent statice. Prezența-i simplă, cochetăria discretă,
naturalețea posturii, jocul imprevizibil al picioarelor „fură” privirea curiosului
și o atrage irezistibil. Erotismul,
sugerează Mihai Tarași, nu este dependent de generozitatea evidențelor
anatomice. Ispitit de misterul formelor voluptoase, învăluite de fragilul
„obstacol” textil, ochiul le va „mîngîia” de la distanță, supralicitîndu-și
astfel posibilitățile. Pictorul ieșean sugerează că există o atingere mai
profundă decît cea epidermică, una în care văzul funcționează... tactil. Privită
cu iubire, femeia se transformă în „icoană” idealizată, făcînd obiectul unei
adorații necondiționate.
La sfîrșitul istoriei pictate, într-un ultim panou, personajul dispare
îndărătul cortinei. Inversat de astă dată, ochiul devine lacrimă și acoperă
totul. Detaliul copleșește întregul. În jocurile seducției intră și fascinația prezenței,
dar și nostalgia absenței. Aidoma zeului, îndrăgostitul va găsi acel
subterfugiu care să-l apropie de ținta pasiunii sale. Dacă nu-și va permite o adevărată
ploaie de aur, ca în poveste (investiție costisitoare în vremurile noastre), poate
demara „minimalist”, cu o privire tandră, sinceră, afectuoasă. Nu cumva aici
găsim sursa adevăratului erotism?
