„Omul - grijă” al lui Mircea Roman
Născut în Țara Lăpușului (1958), absolvent al Academiei clujene de Arte
Plastice, stabilit mai apoi la București, Mircea Roman a parcurs până acum un itinerariu
artistic nu tocmai comun. Marele Premiu obținut la Trienala de la Osaka (1994),
premiul Delfina Studio (Londra, 1994) și o îndelungată ședere, de aproape 14 ani, în capitala Marii Britanii sunt
repere ale unei biografii în care se recunosc și semnele performanțelor deja confirmate, și evidentul acroșaj cosmopolit.
Dacă ar avea curiozitatea de a se pierde în labirintul Magaziei lui Mircea Roman, amatorii de
subtilități hermeneutice vor găsi în piesele lui un promițător câmp de încercare. Puzzle-ul impresionant de
obiecte (unele supradimensionate, concepute minimalist; altele mignone,
accesorizate baroc), sfidează logica obișnuită a dispunerii. Busturi
suspendate, corpuri agățate de pereți ori atârnând chinuit peste
ziduri, figuri hieratice - imobile dar expresive -, siluete culcate sau
răsturnate pe de-a întregul odihnesc cuminți în vecinătatea unor module
uriașe,
alungite, aidoma gurilor de aerisire industriale, flancate de anatomii „deschise”,
piramide „mișcătoare” (căzute în „nas”, cu uși,
ferestre și trepte interioare), cornuri ale abundenței din
care par a se revarsa bunăți nevăzute… Există oare vreun criteriu care
să dea coerență acestei neobișnuite desfășurări
de forme și volume? Poate fi întrevăzut un liant speculativ? Care este
acesta?
 |
| © foto-lucian-muntean |
Opțiunea
lui Mircea Roman este, deopotrivă, antropocentrică și
antropomorfă. Autorul chestionează felul în care este transpusă plastic
întrebarea despre om. Ce anume îl deosebește și
individualizează? Îi putem identifica „expresia” definitorie? Are un „chip”
vizibil, de neconfundat? Într-o asemenea lectură, forma corpului este „oglindă”
sau imagine fidelă a chiar felului său de a fi. Artistul își
confecționează
o adevărată „mitologie personală”; imaginează personaje și
postúri care destructurează radical corpul clasic (cel măreț și
monumental, degajând forță fizică și frumusețe - ca
în sculptura Antichității greco-latine sau în cea de mai târziu, a Renașterii
europene), în favoarea unui calc arhaic și arhetipal, de inspirație
egipteană.
Omul lui
Mircea Roman nu are nimic în comun cu anatomile fără cusur expuse altădată de
Praxiteles, Polictet sau Miron, nici cu eleganța rece a cariatidelor
din templele eline, nici cu geometria impecabilă a Omului vitruvian desenat de Leonardo, nici cu semeția lui David, cel sculptat de Michelangelo.
Omul umil, gârbovit de probleme, preocupat de sine și de
ceilalți
substituie modelul insului atrăgător, viguros și atletic. Sculptorul
dezidilizează, așadar, estetismul de suprafață, fals
triumfal și solemn, în favoarea unei retorici gestuale simple, sincere
și austere. Verticalitatea corpului și
integritatea lui nu sunt calități umane de invidiat, cât mai cu seamă
indicii ale suficienței și superficialității. El
refuză, totodată, centralitatea figurilor, inclusiv a celor religioase. Îngeri
sunt ascetici și mutilați, ocupând locuri marginale, de colț.
 |
| © AnnArt-Gallery |
„Pliul”
corporal al omului este natural și firesc, atâta vreme cât grijile îl împovărează sau
copleșesc.
Gestica sa definitorie este flexibilă și oscilantă. A spus-o la vremea
lui Blaise Pascal, comparându-l cu o
„trestie” fragilă, aflată în bătaia vântului; se înclină până la pământ, dar nu
se rupe fatal. Omul viu, adevărat,
gândea și
Heidegger, s-a născut din grijă, trăind zilnic pe versantul acesteia, preocupat
de sine dar și de ceilalți.
Transpuse
vizual, corpurile lui Mircea Roman par frânte, dar nu înfrânte; înclinate, dar
nu prăbușite;
reverente, dar nu ploconitoare. Un „franciscanism” sculptural bine studiat îi oferă
autorului soluții în limitele simplității formale și a
economiei de mijloace. Lemnul înlocuiește marmura, fragmentul se
asamblează armonic în perspectiva întregului, simbolicul surclasează funcționalul…
Petru BEJAN