Sorin George Purcaru, sculptor şi grafician român, expune la galeria Tiny Griffon Gallery, din Nurnberg, până pe 16 octombrie, alături de pictorul Constantin Tofan.
Expoziţia, intitulată TRAUMLAND (Tărâmul Viselor), include lucrări figurative din bronz, din oţel inoxidabil şi din oţel.
Cărei perioade îi aparţin lucrările din expoziţia “Traumland“?
Lucrările pe care le expun acum sunt dintr-o perioadă recentă, dar am dorit să prezint şi trei lucrări care mă reprezintă, dintr-o perioadă mai veche: Maşina de Zburătăcit, Maşina de Forfecat Vise şi Inima, realizate din oţel, în timp ce materialele predilecte de exprimare sunt, în prezent, oţelul inoxidabil şi bronzul.
Lucrările mele se circumscriu explorărilor în domeniul volumelor şi nu au o serialitate; se leagă prin intermediul temelor şi al formelor.
Centaurii şi Centauresele sunt personaje care se regăsesc şi in creaţia sculptorului român Ion Irimescu. Eu i-am creat însă ca o parte a unei serii de experimente cu personaje mitologice în desen, fiind pasionat de îmbinarea om-animal. Primele căutari pleacă de mulţi ani, dar tema s-a dezvoltat, personajele robuste de la
început s-au subţiat, s-au hieratizat (cum e cazul lucrării ‘Povara’), dar am făcut multe proiecte pe aceasta temă.
De unde provine această aparentă fragilitate a personajelor hibride?
Nu a fost o motivaţie conceptuală, cât una plastică – nevoia de ‘ţâşniri spaţiale’ ale volumelor. A fost o cercetare plastică, o căutare a formei îmbinată cu o cercetare de tip conceptual - pentru că există metaforă în ceea ce fac. Această metaforă pleacă, însă, întotdeauna, de la formă, de la volum.
Care e materialul tău preferat, dar tehnica ta preferată?
Am lucrat o vreme în lemn, dar apoi am descoperit oţelul şi acum oţelul mă
reprezintă cel mai bine, pentru că îmi permite alungiri care, în lemn, aveau o prea mare fragilitate. Mie îmi place să existe senzaţia de robusteţe a formei. Bronzul îmi permite mai multe intervenţii cromatice. Eu foloseam oricum diverse materiale în combinaţie cu oţelul sau oţelul inoxidabil: am folosit vopseluri şi anumite tipuri de patinări ale oţelului. Diferitele culori ale bronzului sunt obţinute prin intervenţia cu acizi, patina este naturală.
In ce masură căutarea unor materiale mai plastice ca lemnul se reflectă în încercările tale grafice? Ştiu că faci şi grafică şi chiar ai expus grafică.
Căutarea formei a pornit de cele mai multe ori de la un desen. Desenele mele sunt însă independente, nu reprezintă neapărat proiecte ale viitoarelor lucrări de sculptură. În grafică, simt bucuria culorii, cea care aparţine picturii, bucuria de a construi o atmosferă în jurul unui personaj folosind şi culoarea. Am, în grafică, şi experienţe non-figurative, în care mă joc cu petele de culoare, folosind combinaţii de acuarelă, cerneală tipografică şi tuş.
Sculptorii preferaţi? Maeştrii de la care te revendici?
Nu am un maestru, îmi plac mulţi artişti. De la Paciurea la Brâncuşi, de la Paul Vasilescu la Paul Neagu, de la Gorduz la Silvia Radu, am făcut descoperiri diferite şi, desigur, cred că am integrat operei mele elemente ale artiştilor care îmi plac. Îmi place foarte mult Henri Moore, de exemplu, alături de Marino Marini.
Nu l-ai menţionat pe Giacometti, deşi m-a dus gândul la el când ţi-am vazut întâia dată lucrările.
Îmi place Giacometti, dar nu foarte mult, căci tipul de sculptură care foloseşte predominant o singură axă nu mă reprezintă neapărat. Îmi plac structurile sale, dar nu îl simt atât de aproape cum simt alţi sculptori.
Ai expus în ultimii ani în spaţiul germanic (la Berna, la Heidelberg şi la Hamburg).
A fost o întâmplare, a fost alegerea curatorilor de expoziţii care te-au remarcat şi te-au invitat, e o afinitate specială pe care o ai pentru acest spaţiu?
Cred că sunt toate acestea la un loc. În Elveţia, a fost mai degrabă întamplarea ca un curator de origine română sa viziteze Iaşul şi să îi placă ceea ce faceam şi eu, şi alţi câţiva artişti ieşeni. Invitaţia la Hamburg e urmarea unei excelente colaborări avute la un simpozion de sculptură organizat la Iskenderan, în Turcia, cu un coleg german. El e cel care m-a recomandat unei galerii, iar aceasta m-a inclus în programul său. La Heidelberg, un coleg pictor a fost cel care mi-a deschis drumul, căutand un partener pentru o expoziţie.
Unde se regăsesc lucrările tale?
În colecţii particulare, în Franţa, Germania, Elveţia, desigur şi în România. În colecţii publice, am o lucrare cu care am luat Marele Premiu la Saloanele Moldovei, aflată în colecţia Muzeului de Artă din Chişinău (Republica Moldova) şi mai multe lucrări monumentale aflate în colecţii particulare (un personaj de mari
dimensiuni în faţa Galeriei Dana din Iaşi, o fântână) şi în patrimoniul public (în patrimoniul Primăriei din Iskenderan, pe malul Mediteranei, e o lucrare care îmi place foarte mult).
Cum a evoluat viziunea ta artistică şi cum ai defini-o în acest moment?
E foarte greu să fixez, printr-o declaraţie artistică, un moment anume. Cred că mă caracterizează mai degrabă căutarile care conduc către evoluţie. A fost o perioadă în care am fost atras de figurativ, apoi, în seria de Clopotărese, am inclus elemente abstracte, semisferele, fără a pierde din vedere ca personajul rezultat să fie viu, să aibă propria sa viaţă. Cred că mă defineşte pendularea între figurativ şi abstract. Elemente ale sculpturilor mele figurative pot trăi, independent, ca o forma abstractă, fără accentul figurativ. Însă tocmai acest accent figurativ mă defineşte şi, cel puţin pentru viitorul previzibil, nu mă văd renunţând la el.
Interviu realizat de Cristina Simion