Mihaela Paval - "Culoarea in calea povestii", Galeriile Tonitza, Iasi

In perioada 1-10 va avea loc expozitia de pictura "Culoarea in calea povestii" semnata Mihaela Paval
Galeriile Tonitza
Iasi

Vernisaj: marti 5 noiembrie ora 18.30
Prezinta: Petru Bejan

O poveste se poate spune în mai multe feluri.

Albastrul a fost culoarea ultimilor ani din viaţa bunicii. A iubit cerul cu infinitatea de albastru, a iubit câmpul cu bogăţia culorilor de vară, a iubit cântecul şi doina. Îmi amintesc dorinţa bunicii înainte de-a pleca într-un alt drum: "... du-mă în grădină, să văd câmpul...".  Era una din zilele de mai. S-a aşezat jos, în capătul grădinii, a început să cânte o doină ogorului ce căpăta forţă şi vigoare, care era pe cale de a genera un nou început. Un început de verde crud ce va trece prin verde albastru, se va amesteca cu roşu şi galben, va pulsa în oranjuri, va exploda într-o multitudine de ocru – oranj, va cunoaşte la un moment dat toată gama de griuri calde şi va sfârşi într-un meritat somn gri – rece, pentru a pregăti un nou aranjament cromatic pentru data următoare...
O oarecare poveste, povestea bunicii... Aş vrea să pot spune povestea bunicilor... însă povestea lor a durat doar şapte ani, războiul a retezat mersul lor. A rămas o singură fotografie cu ei doi, o casă ce a fost devastată de front, două fete care nu au avut cui spune tată, ani de doliu în care negrul a fost prezent peste tot... Dar şi o dorinţă de a merge mai departe, de a-şi vedea fetele mari, de a creşte vertical, cu temere de Cel de Sus, într-o permanentă raportare la bunul simţ.
Culoarea va merge în calea poveştii, o poveste fără nimic spectaculos. O poveste oarecare, povestea multora poate... Dar acum e povestea mea, povestea bunicii care a dorit să facă marea trecere îmbrăcată în albastru smarald. O poveste care se vrea spusă în culoare, culoare ce-şi trage rădăcinile în covoarele ţesute de pe pereţii interiori ai casei bătrâneşti, de la poclăzile colorate ce au prins viaţă în războaiele de ţesut ale bunicii  sau din iile  înflorate cusute în nopţi nesfârşite...
Ca orice poveste, ar trebui localizată în spaţiu şi timp. Dar la ce bun timpul...? Să reproducă o senzaţie, poate un déjà vu al spectatorului. Şi spaţiul? Da.... şi spaţiul?  Îl pot inventa în lucrările mele. Un cadru interior în care stau tăcute obiecte transformate în culori sau culori transformate în obiecte. Un spaţiu de trecere, cel al ferestrei sau al cadrului uşii, ce va face trecerea dinspre interioritate spre exterioritate, dinspre spirit şi lume.
Interiorul capătă forma cămăruţei neştiute, a spaţiului intim în care curge viaţa de zi cu zi, cu liniştea sau zbuciumul diferitelor stări sufleteşti a celor care-l ocupă. O masă, un scaun, un pat şi totdeauna o fereastră ce  va face  trecerea în ogorul din spatele casei, în câmpul dătător de viaţă, spre locul de afară, care poate fi privit de toţi şi în care doar forma poate rămâne statornică privitorului. Culorile sunt mereu altele şi altele, privitorul fiind cel ce-şi comandă cromatica în funcţie de lumea lui lăuntrică. Uneori, când interiorul e întunecat, când se zbat doruri roşii, îngreunate de închisuri dureroase, afară e verde crud, acolo speranţa va rodi a mia oară, ferestrele vor începe să ardă de dorinţa de a pătrunde prin ele raze de soare dătătoare de alin, vor îmbălsăma în alinare mâinile trudite şi vor înviora ochii înceţoşaţi. Alteori, câmpul brun e aparent amorţit, dar mustind greutatea şi truda din măruntaiele lui. Interiorul casei e cald, intimitatea sa e dată de veselia cergilor colorate, a covorului înflorat în care pomul vieţii e totdeauna prezent, în care lumina interioară a celor ce fac din casă – acasă va pulsa de culoare, liniştind aşteptarea unei alte dimineţi însorite...