Intrate oarecum în zodia previzibilului, expozițiile autohtone de sculptură rareori mai pot promite ceva nou. Între excepțiile norocoase aș numi proiectul sculptorului bucureștean Alexandru Ioan Grosu, inclus zilele acestea în programul aniversar al Galeriilor „Dana”. Născut în 1958, la Suceava, artistul și-a făcut studiile de specialitate la Iași, stabilindu-se ulterior în Capitală. Deși a realizat lucrări de artă monumentală în numeroase locuri din țară, deși este prezent în colecții de pe mai multe continente, Iașul i-a oferit ocazia unei prime expoziții personale.
Ca artist, Alexandru Grosu s-a arătat mai puțin interesat să cioplească la soclul proprii biografii, preferând însumarea de experiențe temeinice şi nu precipitarea fără scop sau înaintarea în direcție facilă. Evaziv în indicarea vreunui maestru care să-l fi influențat hotărâtor, pariază pe o retorică sculpturală de factură clasică, în care se recunosc și „urmele” sculptorilor greci, dar și geniul lui Michelangelo, și robustețea Rodin, și suplețea formală a unui Brâncuși.
Ingenios în articularea ansamblurilor, migălos în abordarea detaliilor, sculptorul bucureștean imaginează structuri complexe, combinând imprevizibil reliefurile, culorile și materialele aflate la îndemână. Marmura, lemnul și metalul par a-i fi suporturile favorite. Dacă în lucrările ambientale de mari dimensiuni este preferat uzul abstracției sugestive (ancore uriașe, dispuse vertical, clepsidre zidite în piatră, troițe înfipte în pămînt, cruci și clopote stilizate, păsări din stuf pregătite de zbor) în construcțiile relativ miniaturale predomină figurația liberă și spontaneitatea imaginativă. Corpuri umane, siluete cabaline sunt surprinse în posturi încordate, fixate într-o gestică fluidă, sugerând totodată mișcarea, dar şi impulsul care o face posibilă. Gimnaştii săi caută optima conciliere a mişcării cu echilibrul. Oscilante sau giratorii, funcţie de pârghiile susţinătoare, figurile îşi estompează ritmul sub inerţia forţei gravitaţionale, presupusă ca parte şi condiţie a lucrărilor.
Retorica sculpturală a lui Alexandru Ioan Grosu este favorabilă gestualităţii simple, dar elocvente. Inserturile ornamentale sunt reprimate în folosul formelor epurate de artificiu şi aleatoriu. Artistul se raliază în chip fericit acelei „tradiţii a noului” care aşază sculptura pe versanţii consistenţi ai ideii şi ai lucrului „bine făcut”.
Petru BEJAN
